EȘTI NORMAL ÎN 2026? ASTA E PROBLEMA...

Manifest pentru oamenii care încă nu și-au pierdut mințile

Bună dimineața! A venit băiatul cu ziarul. În dimineața asta de sâmbătă, vei găsi un manifest pentru oameni ca noi. Normali. Am scris în ultimele săptămâni idei, bucăți, propoziții din el prin tot felul de carnețele. Dar abia acum am reușit să le adun și să le dau o formă finală. Îl vei citi imediat. Apoi, aștept comentariul tău…

După ce trimit newsletter-ul de astăzi, îmi pun hainele de barista și fug să fac cafea la Emozia Coffee Club în Oradea. Mi-a lipsit exercițiul ăsta de normalitate.

E motivul pentru care am vrut să îmi deschid o cafenea. Să fiu între oameni. Să schimb idei, priviri, stări.

Într-o cafenea, nu știi niciodată ce client urmează să îți calce pragul. Iar secundele alea, de când intră până când e gata cafeaua, e șansa cea mai rapidă de transforma un străin într-un cunoscut…

..sau bucuria de a vedea doi străini - de vârste, pregătitiri, statuturi diferite - vorbind unul cu celalălalt și uitând că ”am trecut repede, doar să îmi iau o cafea”.

Ieri, în timpul zborului București - Oradea, am început să citesc o carte pe care am găsit-o destul de greu pe net: The Café with No Name de Robert Seethaler. Am ajuns la pagina 90, dar cred că e lectură obligatorie pentru orice om care are o cafenea, lucrează într-una sau visează să deschidă una. Sau pentru cei îndrăgostiți de aceste locuri magice.

Povestea cărții se petrece în Viena anilor 60, într-un oraș care se reconstruiește după Al Doilea Război Mondial. Un băiat crescut în orfelinat ( ambii părinți mor în război), muncitor necalificat prin cartierele mărginașe ale Vienei, vede o cafenea închisă, deja degradată. Visul lui e să intre din nou lumina în ea. Și oamenii.

Reușește să preia spațiul și o redeschide. Nici nu apucă să îi găsească un nume. Cafeneaua fără nume - modestă, dar primitoare - devine instituția socială a cartierului. Muncitori, comercianți, sportivi, artiști… Desenatorul și vânzătoarea de brânzeturi se îndrăgostesc aici. Cafeneaua e microcosmosul unui oraș aflat în reconstrucție. Totul e în schimbare, singura certitudine e locul ăsta și poveștile care rămân în cafenea.

Nu am terminat cartea, dar ceea ce știu sigur e că atunci când deschizi o cafenea, nu te numești antreprenor. Ești doar un curator de povești. Un facilitator de întâlniri între oameni. Un calculator al trecerii timpului. Nu conduci un business, ții deschis un spațiu în care încă oamenii mai au timp unii de alții.

La final, Cafeneaua fără nume se închide din cauza datoriilor. Viena nu o plânge. Cum nu bocește niciun oraș din lumea asta vreo cafenea închisă. Dar nu calculezi cât ai pierdut sau cât ai câștigat. Când îți faci o cafenea de drag, singurul calcul pe care îl faci e câte povești s-au legat din ziua când ai pus prima oară semnul ”Deschis” în geam până în ziua în care ai pus lacătul definitiv.

Vă aștept la povești la Emozia.

Înainte de a citi editorialul de astăzi, vreau să îți mai spun ceva. Newsletter-ul de săptămâna trecută a avut 13.000 de cititori. Timp de câteva zile, a fost cel mai citit text scris pe Substack România. Din cei peste 10.000 de oameni care citesc, doar 300 au ales să fie până acum membrii plătitori ai Clubului ”Oameni Normali”. Mulți citesc, puțini răsplătesc munca asta a scrisului. Sunt împăcat, bucuros și recunoscător.

Nu scriu ca să vând. Scriu ca să țin deschis un spațiu în care normalitatea are încă loc. Dacă alegi să fii al 301-lea abonat plătitor, nu ai cumpărat un produs. Mi-ai trimis un mesaj de încredere: Continuă!

Dacă ai ales să intri în cercul celor care prețuiesc scrisul, îți mulțumesc.

Dacă doar citești, tot îți mulțumesc.

MANIFEST PENTRU OAMENII CARE NU ȘI-AU PIERDUT MINȚILE

Familia Morar, 2016. Aceiași. Dar nu toți din 2026.

Trăiesc în 2026. Nu am nostalgia lui 2016. Mă consider un tip normal, cu păreri normale. Și știu că nimeni nu mai dă doi bani pe păreri normale în 2026. Dar asta nu mă face să îmi schimb părerile. Am gusturi normale, beau cafele normale și, dacă îmi comand cappuccino în 2026, îl cer în continuare cu lapte normal. Pare aproape anormal în zilele noastre.

Am opinii politice normale, mă feresc ca dracu de tâmâie de orice se termină cu -ism. Și nu pot înțelege cum, în ultimii 5 ani, mulți cunoscuți au alunecat în -isme de stânga, unii, -isme de dreapta, alții. Uneori, mă simt un supraviețuitor, văzând cum oameni pe care îi credeam normali au ales să-și irosească viața vânând conspirații, oculte, elite, cipuri. Am copilărit într-un -ism și mi-a ajuns pentru toată viața.

Trăiesc în 2026. Și nu am nostalgia lui 2016. Sunt sigur că am evoluat, dar nu m-am schimbat. Am rămas același om normal. Și mă uit la alții cum s-au dus. Cred despre mine că vorbesc normal, chiar dacă e la modă să urli. Nu sunt indignat 24/24. N-am certitudini. Nu sunt suficient de furios ca să fiu distribuit masiv. Și nici nu-mi dau cu părerea despre orice ca să fiu pe val. Nu sunt în nicio tabără și asta nu mă face nici laș, nici complice. Sunt prea moderat pentru radicali. Sunt prea calm pentru algoritm. Sunt prea normal pentru a fi viral.

Am copiii la o școală normală. Îi cresc oameni normali, nu algoritmi cu două picioare. Sunt convins că vor fi mai utili lumii noi decât un A.I. Când ies cu fiica mea cea mică în parc, la joacă, am impresia că încă îi cresc într-o lume normală. Conduc o mașină normală și nu mă simt vinovat că viața pe Terra se va sfârși din cauza asta.

Sunt normal. Poate exagerat: cred în idealuri umane și cred în Iisus, cel mai înalt ideal atins de vreo ființă omenească. Nu mi-am făcut religii din crypto, bursă, biohacking, purism nutrițional. Mă lasă rece și secta lui Musk, dar și cea a lui Soros…

Nu vreau să îmi pierd mințile ca să câștig atenție. Nu vreau să mă mint ca să fiu distribuit. Nu vreau să urăsc ca să fiu iubit.

Sunt seri în care îmi îmbrățișez soția nu din obișnuință, ci din recunoștință că, printre atâtea extreme, noi am rămas normali. Și atunci știu că nu sunt singur. Că nu suntem singuri. Că oamenii normali nu sunt pe cale de dispariție.

Și dacă într-o zi fetele mele mă vor întreba ce am fost eu în viața asta, sper să pot răspunde simplu: un om normal. Care nu și-a pierdut mințile.

Un om normal,

Mihai