Poveste de Crăciun

cum putem schimba lumea cu o singură carte

Bună dimineața! Crăciunul vine… în 5 zile. În câteva minute voi intra în direct în ultima zi din cele șapte ale Orașului Faptelor Bune. A fost o săptămână mistuitoare, cu foarte puține ore de somn, cu multe lacrimi, dar și bucurii. Poza de mai sus descrie cel mai bine cele șapte zile de radio altfel. Nu am avut timp de nimic altceva, am fost într-un maraton al donațiilor, diseară vom ieși din Casa Radio ZU și vom da ”darea de seamă”. Dar am vrut, totuși, să vă las un singur text, o singură morală. Mesajul meu pentru Crăciun. Iar dacă găsiți rost și sens în ceea ce scriu ( de obicei, trezit la ora 4:00), vă mulțumesc dacă alegeți un abonament plătit la ziarul ăsta, ”Oameni Normali”

Am trecut pe lângă ea zi de zi, de cel puțin patru ori pe zi, în ultima săptămână. Am găsit-o mereu acolo, după grilajul ferestrelor bibliotecii Liceului Greco-Catolic „Iuliu Maniu” din Oradea, una dintre cele mai frumoase școli din România. Maiestuoasa clădire neoromânească a împlinit 100 de ani anul acesta. „Poveste de Crăciun” e un pic mai veche…

Am vorbit despre ea la radio în fiecare zi din cele șapte ale Orașului Faptelor Bune. Casa Radio ZU, în care am dormit, trăit și muncit săptămâna asta, e ridicată în Piața Unirii din Oradea, la câțiva metri de fereastra cu „Poveste de Crăciun”. Era inevitabil să nu trec pe lângă ea. Dar mi-a fost imposibil să nu mă opresc de fiecare dată…

Dacă ar trebui să ofer o singură carte din toate cărțile Pământului tuturor oamenilor care știu să citească, ar fi „Poveste de Crăciun”. Charles Dickens a publicat-o într-o zi de marți, 19 decembrie 1843. Până lunea următoare, în ziua Crăciunului, nu se mai găsea niciun exemplar.

Era epoca înfloritoare a reginei Victoria, când Crăciunul a început să arate așa cum ne e cunoscut și nouă: mese de familie, cadouri și bradul împodobit în mijlocul casei. E cartea care a reușit să impună în vocabularul sărbătorilor urarea „Merry Christmas!”. E foarte posibil ca până și „listele de Crăciun” să i se datoreze lui Dickens și scriiturii lui abundente. Și, ce coincidență, primele felicitări de Crăciun din istorie au fost trimise tot în 1843!

Se spune că Dickens a scris-o după ce a vizitat o școală pentru copiii străzii din Londra. O versiune de secol XIX a Orașului Faptelor Bune, care de aproape două secole are misiunea să facă un pic mai bine în lume.

182 de Crăciunuri mai târziu, astăzi, încă mai avem nevoie de povestea asta.

Scrooge, bătrânul mizantrop și avar, trăia cu inima înghețată. Banii erau singura valoare morală. Ursuz și izolat de lume, refuză chiar și în Ajunul Crăciunului să îi ajute pe cei sărmani. Convingerea lui e că sărăcia e vina lor, iar caritatea încurajează lenea. Pentru Scrooge, emoția e slăbiciune, Crăciunul e o prostie sentimentală, relațiile umane sunt doar costuri, iar individul nu datorează nimic comunității.

Dickens îi dă întâlnire avarului și morocănosului Scrooge cu cele trei spirite ale Crăciunului.

Spiritul Crăciunului Trecut îl pune față în față cu copilăria lui tristă, cu puștiul abandonat emoțional.

Spiritul Crăciunului Prezent îl așază la masa unei familii modeste, oameni care trăiesc cu puțin, dar se au unii pe alții. Bucuria nu vine din acumulare, ci din împărtășire.

Dar ceea ce îi schimbă cruzimea lui Scrooge, cu adevărat, este ultima întâlnire. Spiritul Crăciunului Viitor îi arată o lume în care moartea lui nu e plânsă de nimeni. Abia această perspectivă îl înfricoșează. Să mori și să nu conteze. Nu frica de moarte îl schimbă pe Scrooge, ci spaima că mormântul lui nu va trezi niciun dor.

A nu iubi e o formă de moarte înainte de moarte.

Aceasta e marea lecție pe care ne-o dă Dickens în „Poveste de Crăciun”. Scrooge s-a salvat în noaptea de Ajun. La timp, ca să-l prindă Crăciunul viu.

De astăzi, noi mai avem cinci zile până la Crăciun. E timp suficient ca să vă dăruiți și să dăruiți „Poveste de Crăciun”.

Dacă lumea întreagă ar citi cartea asta, Musk, Thiel și alți Scrooges moderni nu ar mai putea lucra, cu seninătate, la dărâmarea democrației și instaurarea dictaturii tehnocrației. Visul lor de a conduce lumea fără compasiune, de a ridica o Monarhie AI deasupra națiunilor, a statelor, a umanității, ar fi doar un castel din cărți de joc.

Dacă în fiecare casă am ține pe măsuța de cafea o „Poveste de Crăciun”, Trump, Putin, Erdogan și alți bătrâni furioși și neiubiți care conduc lumea ar sta la o masă singuri, nu în capul mesei unde se redesenează hărțile. Oamenii neținuți în brațe la timp ajung să strângă lumea în pumnii lor încleștați de furie.

Dacă fiecare am dărui câte o „Poveste de Crăciun”, nu am mai trăi în confortul bulei noastre. Cultura toxică a lui „nu e treaba mea” s-ar risipi. Plătim taxe, respectăm regulile, nu facem rău nimănui… în rest, nu ne pasă. A nu face rău nu e sinonimul binelui.

Dacă „Poveste de Crăciun” nu ar mai sta doar în biblioteci, ci ar circula din mână în mână, nu am mai alerga după trofeul productivității și cultul singurătății glorificate. Omul nu se pierde pentru că nu își optimizează viața, ci din lipsă de conexiune. Scrooge nu era singur pentru că muncea prea mult. Era crunt de singur pentru că, prin muncă, fugea de oameni. Când idealizăm modele „self-made”, „independent”, #singleandhappy, trebuie să fim conștienți și de finalul acestui drum: un mormânt pe care nu-l plânge nimeni.

Dacă ne-am întoarce la „Poveste de Crăciun”, nu am mai disprețui tradițiile, sărbătorile, bogații nu ar mai explica sărăcia prin lene, săracii nu ar mai urî bogații, succesul nu ar mai fi sinonim cu valoarea umană, averea n-ar mai ține loc de iubire, nepăsarea nu ar fi sinonimă cu neutralitatea, algoritmii nu ar mai decide ce e important și ce e adevărat, A.I. nu ar mai fi confundată cu empatia umană, oamenii nu ar mai fi tratați ca date…

Într-una din serile Orașului Faptelor Bune, luând aer pe străduța din spatele Casei ZU, înainte de a intra „în aer”, priveam fereastra cu cartea lui Dickens. Din clădirea bibliotecii iese un om aflat în anii 70 ai vieții. Avea în mână „Poveste de Crăciun”. Altă copertă, altă ediție.

Îl văd și zâmbesc. Mă vede și îmi spune: „V-am auzit la radio vorbind despre cartea asta. Mi-ați adus aminte de copilărie. Și mi s-a făcut dor de ea. Am zis că trebuie musai să i-o citesc nepotului meu… Vine de Crăciun la bunici.”

Despre urâtul Scrooge, la finalul cărții, Dickens scrie că „știe să țină Crăciunul”.

Și încheie așa: „Să dea Dumnezeu să se poată spune asta și despre noi, despre noi toți. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe fiecare în parte!”

Cu iubire,

Mihai

…. și, dacă mai crezi în oameni care scriu normal, de mână, fără AI și împotriva algoritmului, dă un click mai jos: