ROMÂNIA, ALIENAREA CERE ALINARE

și CUM PRIMEȘTI PACHETUL DE CRĂCIUN ”Oameni Normali”. Plus: un Recensământ al Oamenilor Frumoși.

Bună dimineața! Vă scriu ziarul de astăzi de la această masă veche, rotundă, cabinetul meu pentru acest weekend. Ferestrele de lemn au vedere către o stradă cu nume de episcop catolic, spre clădiri imperiale, iar la ore fixe se aud clopotele Bisericii cu Lună din Oradea. Îmi va fi refugiu de o zi până când va începe cea mai grea săptămână de radio din fiecare an, Orașul Faptelor Bune. E locul în care îmi caut liniștea după tulburătoarea săptămână pe care am trăit-o ca popor.

Documentarul ”Justiție Capturată” a fost asemenea unei explozii al cărei suflu ne-a smuls de pe loc și ne-a trântit la pământ. Nu individual, colectiv. Nu pentru că n-am fi știut că răul există, ci pentru că l-am văzut atât de bine organizat. După 2 ore, când ajungi la finalul filmului Recorder, simți durere. Pe Gabriela, soția mea, am văzut-o plângând de furie.

E ceva ce doare mai acut decât prezența răului. Imposibilitatea de a vedea binele.

Doare neputința. Am văzut în ultimele zile oameni care urlă de revoltă, alții încremeniți, mulți care neagă. Sunt reacții firești la o traumă colectivă. Mintea unui popor nu-i diferită de mintea unui om. Caută refugiu: în furie, în tăcere, în negare. Și, până la urmă, cum să judeci drept când cei trimiși să facă justiție judecă strâmb?

Montaigne găsea cruzimea drept unul dintre cele mai mari vicii. Iar ura față de cruzime poate fi virtute. Însă, dreptatea nu se face nici prin cruzime, nici prin ură.

Cruzimea achită vinovați. Sau îi amână până la precripție. Furia cere vinovați mai repede decât adevăr.

Nu poți înlocui o judecată schilodită cu judecata mulțimii. Dar nici nu poți lăsa un popor să fiarbă. Furia cere răzbunare. Dar România are nevoie de alinare.

E unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale limbii române.

Alienarea cere alinare. Un popor care trăiește prea mult în furie nesănătoasă se fracturează, se rupe în tabere care nu se mai ascultă, se dezintegrează. Alinarea nu vindecă, dar fără ea nu există vindecare. Așa cum, o mamă nu-i ia durerea cu mâna puiului, dar i-o alină.

Fără alinare, durerea unui popor doar se mută. De la Guvern la Justiție, din Parlament la partide. De la instituții la oameni. În relații, în familii.

Alinarea e condiția dreptății. Numai un popor care nu mai fierbe poate gândi limpede. Întrebarea e cine-i alină pe români? Cine ne poate conduce spre dreapta măsură? Cine are curajul să nu transforme durerea doar în capital politic? Cine poate sta în mijlocul poporului fără să îl manipuleze?

Clopotele Bisericii cu Lună bat din nou. E sâmbătă, ora 7:00. Timpul nu vindecă nimic doar prin trecerea lui. Vindecă doar ceea ceea ce e privit în față, cu adevăr și cu măsură.

Duminică, de la 14.00, încep Orașul Faptelor Bune. 7 zile închis într-o casă de sticlă. O săptămână de alinare pentru cei neajutați, nebucurați, nevăzuți, nemângâiați. Într-o țară rănită, alinarea e începutul dreptății.

De asta avem nevoie acum. Nu de răzbunare. De alinare.

Încerc prin newsletter-ul de astăzi să aduc un pic alinare. Nu vreau să uitați sau să ascundeți emoția colectivă a acestor zile, dar textul principal de astăzi e o încercare de a risipi ceața groasă din fața noastră. E un reminder la omenie. Și un apel la oameni.

Înainte de a-l citi, vreau să vă arăt cadoul pe care înainte de Crăciun îl voi trimite către cei care aleg să fie MEMBRI FONDATORI AI CLUBULUI ”OAMENI NORMALI”. Așa arată darul meu pentru ei:

PACHETUL DE SĂRBĂTOARE ”OAMENI NORMALI”

Nu e un calendar de advent. Dar am pus în el ceea ce simt eu, în cele două luni de când există ”Oameni Normali”, că ne leagă între noi:

• 2 CĂRȚI. Prima e câștigătoatea Premiului Pulitzer 2024: Paznicul de Noapte de Jayne Anne Phillips, un roman melancolic, scris impecabil, despre una dintre cele mai grele perioade din istoria Americii. Iar a doua: Efectul Dose - cum să îți îmbunătățești viața prin creșterea nivelului de dopamină, oxitocină, serotonină și endorfine, poate cea mai bună carte de dezvoltare personală a anului, un ghid necesar după un an anxios, epuizant și bezmetic.

• ZIARUL ”OAMENI NORMALI” pe care l-am tipărit pe hârtie în ziua lansării newsletter-ului.

• O CARTE POȘTALĂ pe care ți-am scris de mână niște gânduri

• PACHETUL DE STICKERE AL CLUBULUI ”OAMENI NORMALI”

Beatrice, colega mea, s-a străduit și a reușit să producă o cutie premium, pe măsura acestor daruri. Și, tot ea, în săptămâna dinaintea Crăciunului, le va trimite celor câțiva zeci de abonați fondatori. Dacă vrei să te alături CERCULUI FONDATORILOR, mai avem câteva cutii extra pe care așteptăm să le trimitem celor nou-veniți. Ca să primești cadoul de sărbătoare, mergi pe link-ul de mai jos și alege abonamentul MEMBRU FONDATOR

RECENSĂMÂNTUL OAMENILOR FRUMOȘI

Aseară Mi s-a făcut dor. Mi-am întors Ochiul către ei, firimituri ale Nimicului, cei care nasc vrajbe planetare, uitând că i-am înzestrat cu iubire universală. Dar când Mi-e dor, nu văd ura de iubire, nici armele de zâmbete, nici conspirațiile de îmbrățișări. Aseară M-am uitat doar la ce Mă face mândru că sunt ai Mei.

Am văzut un plod încățoșmănat care înfigea morcovul în chipul unui om de zăpadă. Dârdaia de frig, din obraji țâșneau flăcări, avea flori de gheață pe gene, buzele îi înțepeniseră, dar zăream cum îi străluceau ochii de fericire că l-a înfăptuit pe prietenul pe care îl visase, dar nu l-a avut niciodată. Primul om de zăpadă din viața lui.

Undeva, mai departe, un bărbat aștepta cu brațele deschise o mogâldeață care alerga spre el. Urma înlănțuirea absolută. Tatăl care își strânge în brațe fiul după ce a câștigat primul său meci de fotbal.

La scena următoare, dacă aș fi fost om, Mi-ar fi dat lacrimile. Așa, doar am ridicat din sprâncene. Am zărit în praful deșertului o femeie a lui Mahomed, ascunsă după voal, sărutând pe frunte un soldat al lui Iisus, prăbușit de arșiță.

Învârtind globul, Mi-a fost dat să văd zeci de oameni descărcând tone de zăpadă în fața unei case, într-o încercare disperată de a fabrica magia Crăciunului. I-am înțeles abia a doua zi. În zori, o fetiță a pășit pe prispa casei și se bucura de ultimul Crăciun alb din viața ei. Părinții aflaseră cu câteva zile în urmă că fiica lor va fi răpusă de cancer.

Într-o temniță rece, un condamnat definitiv se trezește înainte de pașii grei ai gardianului pe coridor.

Nu-i pe placul Meu lumea din care vine: nopți murdare, decizii fără milă, oameni ruinați de mâna lui. Dar el Mi-a atras privirea. A scos de sub saltea un caiet ros pe margini, s-a pus în genunchi în colțul celulei și a început să scrie. Câte o pagină în fiecare dimineață. Scrie pentru copilul lui. Un copil care îl știe doar din poze. „Tată, ieri am încercat să fiu un om mai bun...”

Pe fast-forward, am reușit să mai văd un scriitor așezat la masa lui de pe terasa cu pergolă, mângâind o pisică și privind spre Înalțimi. Pentru o clipă am avut impresia că e singurul dintre Pământeni care s-a uitat vreodată drept în Ochiul Meu.

În serile când Mi se face dor, realizez că Mi-s mai apropiați oamenii decât îngerii. Pentru că îngerii, când se adună în cete, știu doar să cânte. Oamenii, când se iubesc, știu să scrie poezii.

O POEZIE…

… care cred că desăvârșește starea textului pe care tocmai l-ai citit. Am scris-o în urmă cu câțiva ani și, recunosc, mi-ar plăcea să mai pot atinge în această viață punctul de claritate, starea deplinei prezențe de a mai așterne ceva atât de curat:

CEA MAI DRAGĂ FOTOGRAFIE DE SĂPTĂMÂNA ASTA

Simt să o fac tablou:

Mara și Cezara m-au însoțit la recepția de Crăciun de la reședința ambasadorului Marii Britanii în România. Giles Portman și soția lui, Lucie, iubesc sincer țara asta în care Regatul i-a trimis și chiar fac din șederea lor o misiune.

În luna decembrie, mi-e imposibil să arunc un pin în programul meu, dar a fost dorința gemenelor de a mă însoți la această petrecere inspirată din Poveste de Crăciun a lui Charles Dickens. Și nu-mi pare rău că am ales să mergem.

Sunt tare mândru de ele. Anul viitor, Mara și Cezara vor fi majore. Dar sunt deja înțelepte. Sunt în ultimul an de copilărie, dar mă surprind cu discernământul lor. Nu aveam echilibrul lor mental la vârsta lor. Mi-a crescut inima de bucurie observând-le în seara organizată de ambasador cum au intrat în conversație cu oameni mari pe care îi vedeau pentru prima oară. Le admir adecvarea. Și aici, dacă ar fi lângă mine, aș îmbrățișa-o pe Gabriela, mama lor.

Adecvarea nu e conformism. Înseamnă să îți potrivești comportamentul ăn funcție de situație. Nici prea mult, nici prea puțin. Să știi cum să asculți și când să vorbești. Și, mai ales, ce să vorbești. Firescul. Nu scriu mai mult pentru că mi se umezesc ochii.

Îmi dau seama că toate astea sunt semne de maturitate. Și, pe cât sunt de mândru, pe atât de mult realizez că nu mai am două fetițe acasă. S-ar putea să fie mult prea personal acest text, dar nu-l pot încheia decât așa: ”Mara, Cezara, vă mulțumesc!”

UN COLIND PENTRU FIECARE ZI

O cântare obligatorie pentru aceste vremuri. Și singura concluzie al acestui newsletter de alinare. Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi….

O ascult de minim cinci ori pe zi. O voi difuza la radio în exces în următoarea săptămână, în Orașul Faptelor Bune. Poate ne mai alinăm puțin…

Dacă mult mai buni am fi,
Ce dorim vom dobândi,
Sănătate şi iubire,
Linişte şi fericire,

Mihai

… și nu uita de pachetul de sărbătoare ”Oameni Normali”… Poate ajunge de sărbători la tine alegând să fii FONDATOR al acestui ziar imaginar care vrea să facă un pic mai bine real

… una dintre aceste cutiuțe va ajunge la tine.