VIAȚA. O POVESTIOARĂ.
Cât timp mai poți să-ți faci singur cafeaua. Scrisoarea de la 4:00 dimienața
Bună dimineața, oameni normali! Să nu ratați povestioara mea despre viață de la finalul acestui ziar de luni.
Cel mai des, pentru a scrie acest newsletter, mă trezesc la 4:00. Ora la care orașul și casa îmi dau liniștea pentru scris. Așa arăta liniștea de azi-dimineață:
Am două ore doar pentru mine. La fel ca zăpada proaspătă de pe stradă. Liniștea mea va fi curmată de treburile zilei de luni, iar zăpada va fi strivită sub pași, roți, graba lui 2 februarie. Dar, până atunci, toată lumea doarme, iar noi rămânem neatinși.
Liniștea îmi dă spațiu pentru scris. Cafeaua, însă, îmi dă curajul să îl umplu:
Ea este mica Moka. Sau espressorul de aragaz. De fapt, cel mai ieftin espressor. Aproape neschimbat de 100 de ani. Macini cafeaua ca nisipul de pe plajă, un pic mai grosier decât pentru espresso. Torni apă în recipientul de jos. Foc mic. Și aștepți ca apa să pătrundă cafeaua și să urce la etaj, sus. Cea mai bună cafea pe care o poți obține zilnic cu 100 de lei investiți o singură dată. Garantat pe viață. Un espressor fără priză. 90% din gospodăriile italiene îl foloseau cândva. Apoi, a apărut George Clooney care le-a vândut iluzia nespresso-ului. Trezirea cu o singură capsulă. Fericire cu o singură apăsare de buton. Dar mica Moka nu concurează cu tehnologia. Și nici nu se sperie de ea. E metal, foc și apă. Atât. Nici nu există service pentru Moka. Știi de ce? Pentru că nu se strică niciodată. Va fi aici și peste 100 de ani, când sigur toate nespressoarele vor fi la cimitir.
Apropo, de ritual. Haruki Murakami a împlinit în ianuarie 77 de ani. Dă foarte rar interviuri. În cea mai recentă ieșire publică, povestește rutina lui de scris. Se trezește în fiecare dimineață la 4:00, își face cafeaua, se așează la masă și scrie vreme de 5 ore. Apoi aleargă 10 kilometri. Se pune la somn la 21:00. Și face asta în fiecare zi. De zeci de ani. Încă nu a obținut Nobelul pentru literatură. Nici nu cred că e obsedat, ca alții, de premii. Recompensa de la 4:00 dimineața e mai prețioasă. Să te trezești și să fii în stare să îți faci cafeaua. Să poți bea cafea și să scrii ore în șir. Să termini de scris și să poți alerga 10k. La ce rost Nobelul, când poți face toate astea zilnic la 77 ani?
Viața nu se măsoară în trofee, ci în dimineți în care ai chef să începi ceva.
Abia aștept ziua de joi. Voi publica un podcast pe care îl visez demult. Am reușit să înregistrez un dialog cu Stelian Tănase. E scriitorul român pe care l-am citit cel mai mult în ultimele luni. Un povestitor desăvârșit. Un om care a trăit mai multe vieți. Mi-e cel mai drag interviu din epoca recentă Fain & Simplu. La fel ca Murakami, Stelian Tănase nu scrie pentru premii sau pentru critici. Întâmplător, și el se trezește tot la 4:00 dimineața. Cafea și scris. Zilnic. Până la 10:00 - 11:00.
Să știți că nu inspirația ne salvează. Nici creativitatea, nici muza sau talentul. Ne salvează rutina. Faptul de a ne pune la treabă în faptul fiecărei zile pe care o mai avem de trăit.
Dacă acest spațiu pentru Oameni Normali face parte din rutina ta, îți mulțumesc că răsplătești cu un abonament minim rutina mea de scris:
În sfârșit, aceasta este mica mea povestioară despre viață:
VIAȚA. O SALĂ DE AȘTEPTARE.
Am ajuns la programare cu 15 minute mai devreme.
Mamei nu-i place să întârzie. La medic nu ajungi la timp, e bine să vii mai devreme. Mai ales la primul consult.
Ne-am așezat unul lângă altul pe bancheta-tip din sala de așteptare, în fața cabinetului unde aveam programarea. O anticameră cu lumină rece, uși albe aliniate. Pe același etaj, mai multe cabinete, fiecare cu altă specialitate, fiecare cu altă poveste în spatele ușii.
Nu sunt singurul care își însoțește mama la doctor. Un bărbat de vârsta mea, așezat picior peste picior pe bancheta din față, țintea cu ochii ușa altui cabinet. Dincolo era mama lui.
Când, în sfârșit, ușa se deschide, o doctoriță iese sprijinind cu brațul mersul greoi al pacientei și căutându-i fiul cu privirea prin aglomerația de pe hol.
— Ușor-ușor, trebuie să reînvețe totul prin gimnastica minții. Ca vorbitul. Ca mersul pe bicicletă. Vă las și o rețetă…
Dispare înapoi în cabinet pentru următoarea programare. Fiul își îmbracă încet mama. Îi pune fularul, căciula.
— Hai, ușor, mămică… aici e liftul. Să nu te sperii.
Pe bancheta rămasă liberă, o mamă așază geaca fetiței ei. În mâneca fâșului îndeasă fularul și căciula.
Ușa cabinetului de psihiatrie se crapă.
— Poftiți! Doamna doctor o așteaptă pe fetiță!
Nu înainte ca mama să o sărute pe frunte.
Mama mea privește ușa albă a altui cabinet. Încă nu a sosit timpul. În liniștea de pe hol se aude cum medicul cardiolog completează fișa pacientului dinăuntru.
Din cabinetul psihiatrului, o voce fragilă cântă:
”Aia e, aia e, aia e…
Ce-am pierdut e pierdut, ducă-se…”
Mă gândesc cum se numește felia asta de viață cuprinsă între momentul când părinții merg cu noi ultima oară la doctor și vremea când începem să umblăm noi cu ei prin spitale.
N-am auzit pe nimeni să spună că asta e cea mai frumoasă perioadă a vieții. Cei mai frumoși ani. Poate pentru că sunt și cei care trec cel mai repede.
Nu durează mai mult de 15 minute.
— Doamna Morar? Intrați, vă rog…
P.S. Am ales să ilustrez această povestioară cu o serie de patru picturi denumită ”Călătoria Vieții”. În toate cele patru tablouri, e același râu, aceeeași barcă, același om. Dar altă vârstă.
Prima - Copilăria. Copilul e într-o barcă, protejat de înger. Apa e liniștită, peisajul e luminos.
A doua - Tinerețea. Tânărul vâslește singur spre un castel luminos. Îngerul e prezent, dar nu în aceeași barcă.
A treia - Maturitatea. În furtună, omul luptă să țină barca. Îngerul e departe, abia vizibil.
A patra, Bătrânețea. Apele se liniștesc din nou, îngerul coboară iar în barcă. Iar lumina vine din Cer.
Pe curând,
Mihai
Dacă ți-a plăcut, hai în Clubul ”Oameni Normali”
Multi CEO sunt intrebati la sesiunile de Q&A" Ce te ridica din pat dimineata?" (in traducere libera, care este motivatia ta in fiecare zi). Cei mai multi au raspunsul politically correct din manual; altii (putini) raspund cu vulnerabilitate ca nu au in fiecare zi dorinta de a rasturna muntii, dar ce ii determina sa se miste si sa continue este disciplina,consecventa si un vis pentru care merita sa depuna tot efortul chiar si cand nu au chef. Thomas Edison spunea despre geniu ca este 1% inspiratie si 99% transpiratie. Nu sunt toti genii si este perfect asa :) "ce vrea sa spuna autorul" aici este ca oricare din noi are zile bune si zile mai putin bune, dar "continua!" este ceea ce ne tine vii.
P.S. Superbe cartile lui Murakami si el, ca om. Ce fain ca l-ai dat ca exemplu. Si ce frumos am inceput saptamana cu articolul acesta. :)
Atata vreme cat ingerul pazitor e in preajma noastra, uneori in forma unor "persoane ce ne aduc ziarul", suntem pe drumul cel bun si ne bucuram cu siguranta de fiecare dimineata. Cu siguranta nu avem in fiecare zi aceeasi motivatie, cel putin asa ma simt eu azi, dar valorile pe care le avem in comun, ne-au adus spre exemplu si in aceasta comunitate si nu ne vor lasa sa ne ratacim prea mult, pentru ca suntem in cautarea continua a altor persoane ce detin aceleasi principii, pentru a ne motiva si incuraja unii pe altii! Respect ca ii esti mamei tale alaturi la vizitele nu toate placute la doctor, a fi un sprijin pentru alte persoane e cea mai onorabila "meserie" din lume!